Pagini

PAGINA FACEBOOK

18 ian. 2010

Suntem defecţi genetic! Poveşti moldoveneşti - Neagu Djuvara

Laptop funny photo
Suntem defecţi genetic! (Poveşti moldoveneşti – Neagu Djuvara)
De câte ori nu găseam un răspuns satisfăcător, la fapte istorice, politice, comportament, întâmplări de la rubrica fapt divers, mă resemnam: suntem defecţi genetic! Românii sunt defecţi genetic!
Exemple am foarte multe. Dar las satisfacţia fiecăruia de a le depista şi va observa că se înmulţesc precum legile lui Murphy.
Pentru că nu am depistat deocamdată fragmentul pe care îl doream din cartea lui Neagu Djuvara, Între orient şi occident, postez altul, pentru care am făcut efortul de scanare şi editare text, şi sper să fie parcurs, întrucât situaţia relatată ne putea schimba istoria, practic rămâneam în cărţile de istorie fără Războiul de independenţă din 1877.

Este cazul nemaipomenitei întâmplări scrise de Radu Rosetti, în ale sale Poveşti moldoveneşti, după o scrisoare găsită, în mod neaşteptat, într-un teanc de hârţoage vechi cum­părate de la un anticar din Iaşi... Suntem în 1820. Frumoasa Mărioara A. - autorul, care fă­cuse legământ să nu-i spună numele, voia poate să sugereze că fata se trăgea din vechea familie Arbore, stinsă între timp - fu­sese măritată, împotriva voinţei sale, cu un grec mult mai în vâr­stă decât ea. Divorţase cu primul prilej şi, de atunci, schimba tot timpul ibovnicii. Unul dintre ei a prins-o însă în mreje: era un grec tânăr, sosit de curând de la Constantinopol, o dată cu suita domnitorului Mihai Şuţu, Nicolae Nerulos. Se spunea că sunt gata logodiţi când, lovitură de teatru, lumea bună din Iaşi află că Ne­rulos este logodit cu o foarte tânără grecoaică, Zoe, fiica unui bancher bogat, Anton Soter Drăcos. Mărioara, deşi îndurerată - iubea pentru prima oară -, se retrage cu demnitate.

În primăvara anului 1821, înainte să se facă nunta, izbucneşte revoluţia grecească. Nicolae este un eterist înflăcărat, ba chiar, uneori, slujeşte de curier între domnitorul Mihai Şuţu, legat, pe ascuns, de Eterie, şi beizadeaua Alexandru Ipsilanti, aflat de par­tea cealaltă a Prutului, în Basarabia. În timpul unei astfel de că­lătorii, trăsura lui Nerulos se izbeşte, în goana cailor, de cea a unui beşliaga turc şi îi sfărâmă o roată. „Accident de circulaţie", chiar de pe vremea aceea! Se iau la ceartă şi bătrânul beşliagă, mânios nevoie mare, ia biciul din mâna surugiului său şi-l ples­neşte peste faţă pe tânărul grec. Acestuia i se urcă sângele la cap: scoate pumnalul de la brâu şi-l înfige în trupul turcului, care cade mort. Pentru o raia a împărăţiei uciderea unui musulman, care, pe deasupra, este un înalt slujbaş, însemna osândirea la moarte. Dar ce ne mai pasă, revoluţia se apropie, grecii vor fi liberi! Ni­colae Nerulos sare în trăsură şi porunceşte surugiilor să dea bice cailor.
Numai că Istoria avea să hotărască altfel. Ştim care a fost jal­nicul sfârşit al aventurii lui Ipsilanti în Principate, pe care acum turcii le ocupă în mare grabă. Tânărul aga Ibrahim îl caută cu în­frigurare pe un anumit Nicolae Nerulos, ucigaşul tatălui său. A aflat că, în ultima vreme, fusese prefect de Neamţ - nu putea lupta, deoarece se lovise căzând de pe cal. Turcii pun ieniceri şi beşlii în toate satele; la conacul din Dărmăneşti, ai cărui stăpâni, prieteni de-ai lui Nerulos, au fugit în Transilvania, sunt cinci. Nicolae Nerulos, logodnica lui, părinţii acesteia şi doi servitori ţigani trăiesc, ca şi zidiţi, într-un apartament mic de tot, neştiut de nimeni, între zidul exterior al casei şi un perete fals: în aceas­tă parte a casei, comunică trei caturi, pe scări şi prin chepenguri, de la primul cat până în pivniţă, de unde vătaful aduce, în fie­care noapte, apă şi hrană celor zidiţi acolo. La parter, ascunză­toarea este în dreptul sobei din bucătărie. Aici, vom asista la o dramă: toamnă târzie, frigul a venit prea devreme; străjerii turci umplu vatra cu trunchiuri de copaci şi aprind focul. După câte­va ceasuri, se aud nişte bătăi înfundate, repetate, în perete. Merg de jur împrejurul conacului - nici urmă de om sau de animal. Loviturile se înmulţesc. Deodată, turcii pricep ce se întâmplă; cu securea şi cu târnăcopul dau jos peretele. Cei şase sunt acolo, mai mult morţi decât vii. Printr-o nefericită întâmplare, greu de în­chipuit, cele două chepenguri, cel de sus şi cel de jos, se înţepe­niseră, încât nenorociţii fuseseră înghesuiţi în locul acela strâmt, de la nivelul parterului, în spatele sobei. Fuseseră cât pe-aci să moară înăbuşiţi, doamna cea bătrână leşinase, când unul din ţi­gani începuse să strige şi să bată cu pumnii în peretele interior...
Chemat în grabă din oraş, Ibrahim-aga l-a recunoscut numai­decât pe ucigaşul tatălui său, care nu a tăgăduit nimic. Verdictul a fost dat pe loc: Nerulos şi socrii lui aveau să fie executaţi a doua zi, iar ţiganii bătuţi crunt cu biciul; Zoe, grecoaica cea mică, cu ochi negri, va intra în haremul lui Ibrahim.
În căruţa care-l ducea, legat în lanţuri, la Piatra Neamţ, Ne­rulos se chinuia să găsească ceva ca să apere cinstea logodnicei sale: alt gând n-avea. Dar ce să facă? Ajuns în curtea închisorii, la Piatra, a avut o licărire de speranţă: printre cei din gardă, re­cunoscuse un tânăr turc căruia îi salvase viaţa cu câteva luni mai înainte, când voluntarii lui Ipsilanti voiseră să-l ucidă. Dar îşi mai aducea oare aminte de el? Şi-a adus. Puţin după aceea, tână­rul se va strecura în temniţă şi i se va arunca la picioare: ce pu­tea face ca să-i arate recunoştinţa ce-i purta? Nerulos i-a cerut să-i aducă o pană şi hârtie şi să ducă o scrisoare în oraş; avea să-i scrie Mărioarei A., ştiind că se refugiase în oraşul acela de pro­vincie, unde fratele ei fusese numit ispravnic. A scris scrisoarea, punând tot sufletul: o ruga pe Mărioara să-l ierte pentru purtarea lui josnică şi să facă tot ce-i va sta în putinţă ca să salveze, nu viaţa lui, ci onoarea logodnicei. Trebuia să facă ceva cât mai re­pede, în câteva ceasuri. (Descoperind, din întâmplare, scrisoarea, în 1887, Rosetti a putut reconstitui această nemaiauzită poveste.)
Mărioara n-a stat la gânduri. S-a sfătuit cu fratele ei; şi-au dat seama că singura cale posibilă era să încerce să răscumpere fata. Mărioara avea la ea 3 000 de piaştri, fratele i-a mai dat încă 2 000. La nevoie, se vor îndatora, de cumva pretenţiile turcului vor fi mai mari. Trebuia să caute să-l vadă neîntârziat, ceea ce a şi făcut, după ce s-a gătit cum a putut mai frumos. Era, să nu ui­tăm s-o spunem, o femeie de o frumuseţe strălucitoare, cu pielea albă-trandafirie, ochii albaştri, părul lung, bălai. Mărioara a în­ţeles numaidecât că turcul, văzând-o, n-a rămas nesimţitor. Şi-a folosit toţi nurii ca să-l înduplece; apoi i-a spus că Zoe este verişoara şi foarte draga ei prietenă; că este gata să facă orice ca s-o răscumpere. I-a oferit turcului 3000 de piaştri. Acesta a rămas neclintit. 4000... 5000 de piaştri... Mărioara începuse să se în­doiască de izbânda încercării sale. - Atunci, cât? - Nu avea nevoie de aurul ei. Pe ea o voia: o noapte în patul lui şi-i va da fata.
Se încheie târgul, turcul îşi ţine făgăduiala. Iar a doua zi, tâ­nărul aga era atât de îndrăgostit, încât Mărioara, pentru încă o noapte, a scăpat şi viaţa fostului ei iubit. Cât de greu îi venea lui Ibrahim, unui Credincios ca el, să încalce legile cele sfinte care cer răzbunarea cu vărsarea sângelui pentru moartea unui părinte! Nopţile ce au urmat, Mărioara a căpătat viaţa şi libertatea şi pen­tru ceilalţi prinşi.
Gurile rele spuneau, mai târziu, că, după retragerea trupelor turceşti din Principate, tânăra doamnă s-ar fi dus la Constantino­pol - şi că unora li se păruse a zări, privind din palatele Fana­rului, silueta ei, seara, pe caicul lui Ibrahim-paşa, alunecând leneş pe apele liniştite ale Cornului de Aur.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Cafea? Ceai? Un pahar cu apă?