Pictures Collection: Political portraits funny photos retouch
Prin 1982 în timp ce făuream societatea socialistă multilateral dezvoltată şi înaintam spre comunism, din cartea de poveşti a lui Călin Gruia, Moara lui Elisei (editat 1979), am arătat un fragment care îmi ungea sufletul extras din povestirea Ţara-Visată, mai multor persoane, care în general au spus că “am o problemă de imaginaţie”, dar au admis la insistenţe şi posibilitatea ca autorul să fi gândit ceea ce sugeram, iar textul fiind într-o carte de poveşti, pe la sfârşit, să fi înşelat vigilenţa cenzurii.
Nu o să ştiu niciodată dacă Călin Gruia a scris gândindu-se la Marele Guzgan şi făpturile cu măşti cap de guzgan ca fiind aceleaşi cu cele pe care le vedeam eu întrucât a decedat în iulie 1989.
Poveştile le-am citit de mai multe ori la diferite intervale de timp măsurate în ani, le voi mai citi, şi postez acest superb fragment.
Text scan: Visurile iernii s-au prefăcut însă în pîraie glorioase. Cînd ieşi din bordei, Ailisandru văzu că arborii aveau alte frunze şi că Pădurea Nesfîrşită întinerise. Îşi încinse paloşul şi porni s-o străbată. După cale lungă ajunse în faţa unor ziduri. Se uită în sus şi văzu că erau mai înalte decît norii. Zidurile se întindeau şi în dreapta şi în stînga şi din pricina lor nu se lămurea zarea. Erau alunecoase ca gheaţa. În cele din urmă Alisandru se gîndi să le ocolească. Dar sub ziduri îl prindea noaptea şi sub ziduri îl găsea dimineaţa. De după ele nu se auzea nimic... Cine le ridicase ? Şi în cîtă vreme ? Ce minunăţii ascundeau ?...
Poate că cetatea rămăsese aşa încă de pe vremea uriaşilor, de la începutul lumii. În zadar încerca Alisandru să pătrundă adevărul. Semeţia zidurilor parcă voia să-i spună : „Aici se sfîrşesc drumurile oamenilor. Ori de unde ar veni ele. Acesta-i capătul puterilor lor. Mai departe nici mintea şi nici piciorul nu pot merge". Şi cum trecea Alisandru pe lîngă zidurile dispreţuitoare, dădu de o poartă îngustă prin care abia s-ar fi putut strecura un om.
Bătu de cîteva ori cu paloşul şi cineva deschise. Un glas îl întrebă :
- Ce cauţi ?
- Ţara-Visată, răspunse Alisandru, mirîndu-se că nu vede pe nimeni.
Poarta se închise singură scrîşnind. Se auziră şi zăvoarele. Alisandru rămase o bună bucată de vreme, pînă cînd uşa se deschise din nou şi glasul o însoţi rar şi răsunător :
- Aici este Ţara-Visată.
Alisandru simţi în jurul inimii o căldură neobişnuită. Trupul i se moleşi. Ajunsese. Toată oboseala lui nu fusese zadarnică. Simţi nevoia să rîdă şi să plîngă în acelaşi timp.
- Lasă paloşul afară ! - auzi iar glasul fără să vadă vreo făptură.
Alisandru rezemă paloşul de zid şi pătrunse. Poarta se zăvori repede în urma lui. O grădină minunată cu poame în pîrg îi răsări înainte.
- Gustă, îi spuse glasul.
Alisandru întinse mîna spre un ram, dar copacul se depărtă, se feri şi nu numai pomul acela, ci toată grădina îmbietoare şi îmbelşugată începu să se îndepărteze. Se pomeni alergînd în urma ei.
- Ha-ha-ha, auzi Alisandru un rîs batjocoritor şi două făpturi, cu trup de om şi cap de guzgan îl înşfăcară zdravăn de mîini.
- De acum eşti al Marelui Guzgan. Nu te mai zbate. De aici n-ai să scapi niciodată.
- Bine, dar n-am făcut nimănui nici un rău.
- Asta n-are nici o însemnătate.
- Căutam Ţara-Visată.
Una din făpturile cu cap de guzgan îi legă repede mîinile, în vreme ce cealaltă începu :
- Asta-i, şi stăpân pe ea este Marele Guzgan... Marele Guzgan dacă vrea tună, dacă vrea fulgeră. Marele Guzgan porneşte ploile şi opreşte furtunile. Citeşte în stele şi învie morţii. Marele Guzgan e cel mai mare, cel mai înţelept, cel mai bun, cel mai învăţat, cel mai iscusit, cel mai îndrăzneţ, cel mai viteaz... Dacă ar vrea Marele Guzgan ar fi numai noapte, sau numai zi, s-ar cutremura pămîntul într-una şi ar ploua cu foc. Mare e puterea Marelui Guzgan... N-am spus bine ?
- Bine, dar nu îndeajuns, răspunse cealaltă făptură cu trup de om şi cap de guzgan. Mereu trebuie să-l preamărim pe Marele Guzgan şi vorbele nu ne-ajung. Slăvit să fie numele lui cînd dormim, cînd mîncăm, slăvit cînd ne îmbrăcăm, slăvit cînd ni se nasc copiii, slăvit cînd murim. Cine este mai mare ca el ?... Munţii sînt pitici, mările bălţi, vulturii muşte, copacii iarbă, cînd se arată Marele Guzgan.
- De ce m-aţi legat ? întrebă Alisandru.
- Pui întrebări fără rost.
- Aş vrea să-l văd şi eu pe Marele Guzgan, spuse Alisandru.
- Cum îndrăzneşti una ca asta, când încă nici noi nu l-am văzut ? Cînd încă nimeni nu l-a văzut, cînd cine încearcă să-l vadă, moare ?... Şi pe dată îi legară şi picioarele.
- Ce ţară ciudată ! Dar cine e mă rog Marele vostru Guzgan, de i se supun toate ?
Cele două făpturi cu cap de guzgan se uitară una la alta speriate şi drept răspuns îi legară şi gura şi-l aruncară într-un beci.
Pe la miezul nopţii, Alisandru fu dus în faţa unei căpetenii care purta pe capul de guzgan un ţugui verde.
- Străine, eşti învinuit că ai întrebat cine-i Marele Guzgan.
- Şi asta poate fi vină ?
- Mare ! Şi se pedepseşte.
- Ce pot face atunci ?
- Nimic.
- Dar eu pornisem să caut o ţară minunată şi cînd colo...
- A doua greşeală, nu se află pe lume nimic mai minunat ca Ţara Marelui Guzgan.
- Aş vrea să plec de-aici, daţi-mi drumul.
- A treia mare greşeală.
Şi Alisandru se pomeni sub pămînt, în întuneric.
Acolo bîjbîi în dreapta, în stînga şi se tîrî până ajunse într-o încăpere uriaşă, plină cu trupuri omeneşti, înghesuite unele în altele. Cîteva braţe se întinseră spre el, îl pipăiră şi-l împinseră într-un ungher. Alisandru se rezemă de un stîlp şi-şi strînse genunchii la gură ca să încapă. Nu se zărea nimic în jur. Auzea doar şoaptele şi bîiguielile oamenilor prin somn... Tîrziu de tot se strecură de-afară o rază de lumină şi atunci, Alisandru văzu chipuri chinuite, gălbejite, uscate. Erau oameni ca toţi oamenii care cîndva fuseseră tineri, frumoşi şi nici unul din ei nu avea înfăţişare de guzgan. Stăteau întinşi pe pămîntul gol, cu pumnii sub cap şi erau de-o tristeţe covîrşitoare. Cîţiva ochi buni îl priviră şi-l căinară. Unul singur, un băietan, cu pieptul gol, căruia abia îi mijea mustaţa, îl întrebă pe Alisandru :
- Cum mai arată soarele ?
- Frumos şi luminos.
Un glas horcăit strigă :
- Dar nu mai luminos ca Marele Guzgan.
Se lăsă o tăcere grea. Tîrziu, un bătrân vorbi :
- Iar am visat că am fost om, iar mă plimbam prin faţa casei mele. Ce frumoase sînt visele. Cît de rău îmi pare că m-am trezit... Să piară Marele Guzgan ! Să piară !
Mulţimea de trupuri înghesuite se cutremură. Într-un perete se deschise o uşă şi două făpturi cu chip de guzgan îl apucară de mîini pe bătrînul care începu să rîdă :
- Mare lucru. O să-mi taie capul. La asta numai se pricep. Dar să ştiţi, oameni buni, că o să crape şi Marele Guzgan şi o să năvălească soarele.
Una din cele două făpturi îi astupă gura. După ce se închise uşa, Alisandru îl întrebă pe băietan.
- Ce vină aveţi ?
- Că ne-am născut.
Cînd se lumină mai bine, toţi oamenii fură mînaţi într-o hrubă adîncă şi întortochiată, unde începură a scormoni cu degetele, în pământ.
- Ce trebuie să găsim aici ? întrebă Alisandru.
- Un diamant, îi răspunse careva de lîngă el. De amar de ani îl căutăm, dar pămîntul îl ascunde mereu.
Alisandru cunoscu foamea, obida, biciul, întunericul. Mulţi din cei cu care robea împreună nu mai scoseseră de multă vreme nici o vorbă. Muţiseră. Unii îşi pierduseră mintea, alţii trăgeau să moară şi destui, din pricina rănilor, putrezeau de vii. Şi Alisandru îşi aducea mereu aminte de vorbele Ursoaicei : „O să te căieşti amarnic ! O să te căieşti !"
Din cînd în cînd mai auzea însă şi glasul cioplitorului... : „Se află pe lume Ţara-Visată, se află... Acolo oamenii sînt buni, acolo nimeni nu cunoaşte lacrima durerii, acolo toate sînt drept orânduite, acolo fiecare zi aduce fericirea !" Şi vorbele acelea îndepărtate îi dădeau putere să poată răbda şi în adîncul pământului, în căutarea diamantului închipuit şi în culcuşul îmbîcsit, unde oamenii visau câteva ceasuri din noapte că sînt în altă parte a lumii, că văd soare şi iarbă, păsări şi ape limpezi, şi unde, la trezirea din somn erau copleşiţi de tristeţe şi deznădejde.
Într-una din seri, Alisandru rămase în hruba diamantului şi cînd nu mai auzi nimic, începu să cerceteze cu palmele pereţii. Nu se putea să nu fie căi tainice pe unde veneau iscoadele să asculte ce vorbesc oamenii atunci cînd scormonesc pământul. Dacă cineva spunea că diamantul e scorneală, o nebunie, că celor ce poartă chip de guzgan mai intâi li se scoate inima, că fiertura e greţoasă, a doua zi nu mai putea fi văzut de nimeni...
Alisandru ciocănea cu degetele şi asculta. Într-un loc i se păru că aude sunînd a gol. Cum era încă puternic, împinse cu umărul. Peretele se prăbuşi şi răsună prelung. Alisandru rămase nemişcat pînă se făcu tăcere şi-abia după aceia porni pe drumul deschis şi se afundă tot mai mult, tot mai mult în adânc, în întuneric şi în necunoscut. De vreme ce dăduse de un drum, drumul trebuia să ducă undeva. Şi merse prin beznă, merse, pipăind pereţii ca un orb, până ce ajunse în scorbura unui copac uriaş, pe care nu l-ar fi putut cuprinde şapte oameni la un loc. Ieşi repede din scorbură şi se urcă în copac. Răsărea soarele şi frunzişul mirosea a verdeaţă. De acolo văzu un palat auriu. În faţa palatului era strînsă oaste multă de făpturi cu cap de guzgani, care la semnul unei căpetenii se împărţi în patru şi la alt semn, fiecare ceată porni repede una către apus, alta către răsărit, una spre miază-zi şi alta spre miază-noapte. Şi nu se opriră decît în faţa a patru copaci uriaşi, asemănători între ei. După alt semn al căpeteniei, ostaşii cu chip de guzgan intrară prin scorburi în pămînt. Căpetenia începu să se plimbe şi să-şi umfle pieptul.
Înconjură palatul de cîteva ori şi se opri apoi în dreptul unei ferestre luminate. Fereastra se deschise şi de-acolo începură să cadă jos, bucăţi de pîine, bucăţi de carne. Căpetenia le prindea şi le înghiţea lacom şi iar întindea mâinile. Şi iar cădeau oase şi firimituri. Cînd se închise fereastra, căpetenia se şterse cu mîneca pe la gură şi rosti cu glas tare :
- Marele Guzgan e bun şi darnic ! Toţi supuşii lui au mîncat în dimineaţa asta şi s-au săturat ! Toţi îl laudă, toţi îl fericesc şi în curînd îi vor găsi diamantul pe care Marele Guzgan l-a visat într-o noapte. Atunci nu vom avea nevoie de soare. Îl vom stinge ca pe un foc. Diamantul va lumina şi va încălzi fericita noastră cetate.
După ce spuse aceste cuvinte care semănau a rugăciune, căpetenia îşi dezbrăcă haina, o aşternu pe pragul uşii palatului şi se întinse să stea de pază.
Alisandru pitit în frunzişul copacului, se uită de jur-împrejur cît putu mai departe. Totul i se păru cuprins de tristeţe... Şi copaci, şi pietre, şi ogoare. Oamenii care săpau pămîntul erau betegi : fără o mînă, fără un picior, fără un ochi. Dacă cumva se întîlneau pe aceeaşi cărare, doi, se speriau unul de altul şi fugeau. Şi cum se uita Alisandru peste câmpuri şi grădini, deodată văzu un fluture mare şi frumos şi care purta pe aripi toate culorile florilor. Zbura leneş în lumina soarelui şi se legăna cînd într-o parte, cînd în alta, ca şi cum ar fi dorit să fie văzut de toată suflarea. Pe dată Alisandru îşi aduse aminte de bunul Împărat al Cailor şi de rugămintea lui... Găsi firul de păr din coada Pagului şi se încredinţă că mai poartă în buzunar, amnarul şi iasca. Se bucură nespus că va putea să fugă de urgia Marelui Guzgan, dar în acelaşi timp îl cuprinse o milă fără margini pentru cei cu care împărţise fiertura şi durerea.
Stătu în cumpănă. Să aprindă sau să nu aprindă firul de păr ?... Ce va putea el povesti oamenilor din Ţara-Visată ?... Aveau de bună seamă să-l întrebe cum arăta Marele Guzgan de tremurau atîţia la auzul numelui său. Ce puteri avea de-şi pusese în gînd să stingă soarele ?
În cele din urmă, Alisandru coborî din copac şi furişîndu-se ajunse la pragul palatului. Căpetenia dormea dusă. Păşi peste ea şi se pomeni în faţa unor trepte de marmură. Le urcă fără să-l simtă careva şi dădu peste nişte trepte de argint... După aceia întâlni trepte de aur... Ţinea într-o mînă firul de păr şi în una amnarul. Cînd ajunse în dreptul unei uşi, o împinse. în încăpere nu era nimeni. Deschise altă uşă. Tot nimeni. De acolo ieşi pe un coridor luminat de ferestre. La capătul coridorului o scară de pietre scumpe îl ispiti să urce. Îndrăzni şi ajunse într-un turn cu trei pereţi. Pe unul era desenat un balaur cu gura deschisă, pe altul, un luptător cu chipul înfricoşător, uriaş, sub a cărui picioare se sfărîma un munte şi care ţinea în mînă o sabie de pe care zburau o mulţime de capete în toate părţile. Pe celălalt perete erau scrise cu slove ca focul : „Cine-mi vede chipul, moare !"
Alisandru nu ştia ce să facă. Nu-i venea să creadă că nu-l simţise nimeni. O uşă aurită se ivi în faţa lui. Şi cum se mişca de colo pînă colo, nehotărît, deodată scările începură să sune din clopoţei. Căpetenia de pe pragul palatului se trezi. Începu să strige şi să alerge. Alisandru îi auzea paşii tot mai aproape. Împinse uşa şi intră în încăperea Marelui Guzgan, unde ştia că nu-i este îngăduit nimănui să pătrundă. O lumină orbitoare îl învălui pe dată. Pe un tron de mătasă sta o stîrpitură pocită şi nevolnică cu părul aricit.
Cînd îl văzu pe Alisandriu, începu să tremure, să se salte şi să strige cu glas piţigăiat:
- Căpetenii ! Căpetenii !
Alisandru îl împiedică să se apropie de o adîncătură a peretului prin care poruncea, apucîndu-l cu o singură mînă de după ceafă. Marele Guzgan începu să se zbată neputincios. De afară se auzea glasul căpeteniei :
- Porunceşte, mărite Guzgan ! Porunceşte !
Alisandru se apropie de adîncătura din perete, îşi schimbă glasul şi strigă :
- Să te spînzuri de întîiul copac !
Sunară repede paşii căpeteniei şi clopoţeii primejdiei în urma lui. Alisandru deschise fereastra turnului şi-i dădu drumul Marelui Guzgan în jos...
În faţa palatului, căpetenia atîrna spânzurată de un copac. Din pământ prinseră a ieşi ca dintr-un muşuroi de furnici, mulţime de oameni. Alisandru le arăta trupul stârpiturii, lipit de pietre şi nemişcat.
- Acesta-i Marele Guzgan ! Acesta-i Marele Guzgan !
Făpturile cu trup de om şi cap de guzgan începură să-şi scoată obrăzarele, să arate că sânt şi ei oameni ca toţi oamenii. Obrăzarele însă erau crescute, lipite de carnea lor...
Şi, ca să nu vadă ce avea să se întâmple mai departe, Alisandru aprinse firul de păr. Pagul se arătă pe dată. Alisandru sări pe el, apucă din zbor fluturele minunat şi se făcu nevăzut, trecând zidurile peste care se adunau nori plini de fulgere. Când se văzu iar în largul zării, îi mulţumi Pagului, şi-i dădu fluturele pentru dreptul Împărat al Cailor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cafea? Ceai? Un pahar cu apă?