Le auzi zilnic peste tot, de aproape sau departe, cu adresă sau din obişnuinţă, în şoaptă sau urlete. Fac parte din viaţa noastră zi de zi.
De când am început şi eu povestea asta, din blog în blog am văzut că pot fi şi tastate. Nu ştiu dacă au acelaşi efect dar pentru acest spaţiu li se potriveşte o veche snoavă populară.
– Mi-a făcut-o el, dar şi eu l-am înjurat de l-am spurcat!
– Şi el ce a zis?
– Nu ştiu că trecusem dealul.
Nu suntem ignoranţi. Suntem defecţi genetic.
Redau un fragment din cartea lui Neagu Djuvara Între orient şi occident cu impresiile călătoriei în spaţiul nostru cultural, prin anii 1840 a lui Adolphe Billecocq, fost consul al Franţei.
Aidoma acelor sagals spanioli, îşi îndeamnă tot timpul caii din gură. Mai puţin poetic totuşi decât arrieros andaluzi, îndemnurile adresate din belşug cailor nu sunt luate din cine ştie ce romanceros de prin partea locului. Înjură surugiul nostru de se cutremură împrejurimile." Cu acest prilej, Billecocq povesteşte anecdota cu mitropolitul care a stat cu caleaşca împotmolită o zi întreagă: surugiii ziceau că n-o pot scoate din noroi... întrucât respectul faţă de înalt preasfinţitul îi amuţise! Neputând face altcum, cel mai îndrăzneţ dintre ei se încumetă să-i ceară înalt preasfinţiei sale îngăduinţa să înjure ca să poată face treaba. După răspunsul dat de mitropolit: „Dacă doar de asta-i vorba, fiii mei, eu îmi astup urechile", Billecocq scrie mai departe: „îndată, sub o ploaie de sudălmi, catacreze şi onomatopee pe care, de ar fi să le traduc aici, m-aş simţi tare stânjenit, caii o zbughesc de parcă ar fi fost mânaţi din urmă de tunetele cerului..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cafea? Ceai? Un pahar cu apă?